Într-un sat liniștit, la poalele unei păduri dese, trăia o fetiță pe nume Irina. Avea zece ani și o curiozitate cât muntele din zare. Irina era genul de copil care vorbea cu florile, punea întrebări la care nici bătrânii nu aveau răspunsuri și aduna pietricele doar pentru că îi plăcea să le asculte poveștile tăcute.
La școală, însă, nu era ușor. Mara, o colegă de clasă, râdea mereu de Irina: de felul cum se îmbrăca, de cât de mult visa, de cât de încet vorbea. O tachina în fiecare pauză, cu vocea ei tăioasă și siguranța unui copil care voia să pară mare.
Într-o zi, Irina a întrebat-o blând: – De ce îmi spui lucruri urâte, Mara? Ce ți-am făcut?
Mara s-a înroșit și a râs nervos. – Ești ciudată! Așa sunt toți copiii care visează prea mult.
Irina s-a întors acasă și i-a povestit bunicii, o femeie cu ochi în care se adunase toată înțelepciunea pădurii.
Bunica i-a spus zâmbind: – Copilă, uneori, cei care nu știu cum să își exprime durerea aleg răutatea. Nu pentru că sunt răi, ci pentru că nu s-au copt încă la suflet. Răutatea, Irina, e un semn că cineva nu știe încă să iubească matur.
Irina a ascultat și nu a mai răspuns niciodată cu supărare. În schimb, într-o zi, i-a întins Marei un desen: două fetițe ținându-se de mână sub un copac înflorit. Pe spate scrisese: „Când vei fi pregătită să nu te mai simți singură, eu sunt aici.”
Mara a plâns în tăcere în acea zi. Nu pentru că desenul era trist, ci pentru că cineva văzuse dincolo de masca ei.
Ani mai târziu, Mara și Irina au devenit cele mai bune prietene. Iar când cineva o întreba pe Mara ce a învățat cel mai prețios în copilărie, spunea mereu: – Că răutatea nu m-a făcut mai puternică. M-a făcut doar să par mai mică decât eram. Irina m-a ajutat să cresc cu adevărat.