„Opusul dragostei nu este ura, ci frica. Deși ura pare să fie contrariul direct al iubirii, ea este adesea un derivat al fricii – frica de a fi rănit, de a fi respins, de a pierde controlul sau de a nu fi suficient. Dragostea, în forma ei autentică, implică deschidere, vulnerabilitate, încredere și dăruire. Frica, în schimb, închide, contractă, protejează prin defensivă și retragere.
Când iubim, ne asumăm un risc – riscul de a fi răniți, de a pierde, de a fi văzuți în cele mai autentice și poate rușinoase părți ale noastre. Tocmai de aceea, frica este adesea primul obstacol în calea iubirii reale. Nu poți iubi cu adevărat atunci când ești condus de frică, pentru că dragostea cere prezență, în timp ce frica trăiește în anticipare și proiecție.
Psihologic, frica activează mecanismele de supraviețuire. Când cineva iubește, funcționează din sistemul de conectare (sistemul nervos parasimpatic ventral), care permite relaționarea. Când cineva se teme, intră în sistemul de apărare (luptă, fugi, îngheață), care exclude empatia și deschiderea – adică exclude tocmai condițiile necesare iubirii.
La nivel relațional, frica duce la control, posesivitate, gelozie, evitantă sau hiperresponsabilitate. Toate acestea sunt mecanisme care mimă iubirea, dar nu sunt iubire. A iubi înseamnă a-i permite celuilalt să fie, nu a-l forța să fie cum vrem noi.
În final, putem spune că iubirea este actul de a te deschide, iar frica este impulsul de a te proteja. Cele două nu pot coexista în același gest. A lucra cu frica nu înseamnă să o eliminăm complet, ci să alegem, din nou și din nou, să nu ne lăsăm conduși de ea, ci să iubim în ciuda ei.”