Atunci cand vad cupluri in cabinet, un lucru se intampla aproape intotdeauna. Fiecare din cei doi este absolut convins ca celalalt partener este responsabilul pentru situatia in care se afla cuplul si ca fiecare, personal, a facut tot ce tine de el pentru ca lucrurile sa se „rezolve”, insa nu au gasit solutii. Si asta are logica. Pentru ca fiecare sufera, oboseste, simte ca isi consuma energia sa ii explice celuilalt cum si unde greseste si sa il convinga de faptul ca el este detinatorul „dreptatii”. Intentiile sunt bune, rezultatele nu sunt insa cele dorite.
Subiectele de cearta sunt din toate categoriile: ca unul petrece prea putin timp cu copiii, ca altul critica, ca unul lasa lucrurile dezordonate sau altul ia decizii fara sa isi consulte partenerul.
Suntem obisnuiti ca in relatiile in care intram sa ne asumam meritele daca relatiile merg bine si sa asumam celuilalt responsabilitatea atunci cand ceva nu merge cum am prevazut. Chiar si prietenii ne „incurajeaza” asa dupa o despartire: „nu te merita”/ „tu nu ai gresit cu nimic, vai saraca/saracul de tine cum de ai ajuns in situatia asta „, „fa-l sa regrete, sa vada ce a pierdut” etc
Ce se intampla de fapt?
Dupa fiecare relatie intrerupta este necesar sa invatam o lectie, mai ales cand aceasta relatie a reprezentat ceva important pentru noi la un moment dat. Daca lectia dedusa de noi este ca celalalt a gresit si atat, atunci vom avea surprinderea ca si urmatorul partener va gresi intr-un fel sau altul. Pentru ca nu am invatat nimic din acea experienta.
Unde e capcana?
Capcana este ca tindem sa ne uitam in afara noastra si nu inspre noi insine. De aceea aproape ca nu observam cine suntem noi atunci cand intram intr-o relatie, care ne sunt nevoile si ce asteptari avem de la partener. Aproape intotdeauna asteptarile sunt foarte mari si , desigur, netransmise celuilalt. Asa apar dezamagirile, desigur dupa ce dragostea romantica s-a „consumat”.
Dar de ce investim asa mult in partenerul nostru si ne asteptam sa raspunda intocmai la nevoile noastre?
Dintr-o dorinta inconstienta de a fi din nou „intregi”, astfel incat impreuna cu acel cineva potrivit, sa formam un tot „perfect”. Din dorinta de a fi din nou iubiti neconditionat asa cum parintii nostri nu a putut-o face sau nici macar nu ne mai aducem aminte cum si in ce mod ne-au aratat iubirea [pentru unele persoane aceasta poate fi o zona stearsa, de blocaj].
Pentru ca e greu/dureros sa ne uitam la noi insine si sa recunoastem ceea ce ne lipseste, si atunci proiectam in celalalt asta, inclusiv frustarile fiecarui partener cu privire la ceea ce nu face celalalt isi pot avea radacinile aici. Sau pur si simplu nu stim cum sa ne uitam la noi insine, pentru ca nu suntem invatati sa privim decat in afara, sa ne „protejam”.
Parteneriatul constient inseamna sa ai capacitatea sa te uiti la tine insuti, sa iti vezi nevoile cu care ai intrat in relatie si sa iti constientizezi alegerea facuta. Sa iti indrepti atentia dinspre celalalt inspre tine insuti si apoi sa te poti conecta si cu celalalt, cunoscandu-i si lui povestea si nevoile. Sa alegi sa ii daruiesti acestuia atat cat are nevoie din ceea ce poti si vrei sa oferi, fara sa regreti apoi si din contra aceasta daruire sa te ajute sa te iubesti mai mult pe tine insuti. Si astfel sa cresteti impreuna, sa va dezvoltati atat individual dar si in doi. Evident aceasta dezvoltare in sincron este ceea ce au nevoie mai toate cuplurile pentru a putea afirma ca se simt multumiti cu relatia lor si desigur, cu ei insisi.
Cu drag
Psihoterapeut Emi Ghinea
0799976038