Despre asa zisele relatii complicate, dependente sau „toxice”

Despre asa zisele relatii dependente (sau a iubi orbeste / a-ti pierde mintile):
O explicație plauzibila este legata de aparitia unui mecanism de aparare (pe care persoana cel mai adesea l-a experimentat si in copilarie pentru a evita durerea produsa de unul sau chiar ambii părinți, si pe care acum il recreează automat). Acesta are denumirea de sine optimist.
Sinele optimist este un „maestru al iluziei” . El este cel care ne convinge ca dragostea exista in oameni care nu ne-au aratat poate niciodată in viata semne de afecțiune.
Mai mult noi suntem cei „vinovați” de indiferenta cu care am fost tratati si dacă facem mai multe eforturi in cele din urma vom putea fi iubiti.

Stiu ca poate parea hilar pt unii, ca cineva care nu a primit vreodată semne de afecțiune sa creada ca el este de vina pt asta, pt ca nu s-a straduit îndeajuns si totusi sunt oameni care asa simt/ declara.

Revenind la dependenta emotionala, o sa adaug si un mic exemplu pentru a intelege mai bine cum ii poate ajuta pe oameni [printre altele] mersul la un psihoterapeut:

Am o prietena buna anti mersul la psiholog 🙂 ea imi zice asa : „cine vrea sa se lase de o dependenta, o va face oricum. Cine nu vrea cu adevarat va prefera sa se complaca…” [si se refera aici inclusiv la dependenta unei femei de un barbat sau invers]. Logica pare simpla, totusi de-ar fi atat de simple si povestile acestor oameni…totusi eu am observat ca, de multe ori, cine ajunge la mine are, printre altele, o nevoie simpla: de a fi acceptat asa cum este si mai ales inteles cu adevarat, cum nimeni poate nu a facut-o vreodata.

Omul este vazut adesea din prisma rolului social pe care il joaca [sot/sotie, mama/tata, angajat/angajata etc] si ignorat poate din alte puncte de vedere de aceea este greu de gasit o persoana care sa il stie asa cum este pe toate planurile, mai bine decat se stie el insusi. Numai ca el adesea are nevoie de o oglinda si aceasta trebuie sa fie cat mai clara…..