ADRESA

Gorjului, Militari
Bucuresti, Sector 6

TELEFON

0799976038

Divortul parintilor- poveste vindecatoare

Micuţa doamnă grasuţă

Părinţii Veronicăi nu se mai iubesc. Aşa că, după certuri nu
mai urmează împăcări adevărate. Dacă nu se mai iubesc este mai
înţelept să nu mai rămână împreună, oricât de tare s-ar întrista
familia din cauza divorţului. Totuşi, este mai uşor de suportat
totul, dacă nu sunt certuri. Prin certuri poţi provoca dureri
inimaginabil de mari celuilalt şi mai ales copilului.
Din cauza aceasta, părinţii Veronicăi s-au hotărât să
divorţeze şi tati se va muta de acasa. De-acum încolo Verinica va
trăi împreună cu mama şi fratele ei mai mare. Ar vrea să afle mai
multe despre tati, dar nu vrea s-o necăjească pe mama, pentru că
ori de câte ori o întreabă de tata, mama devine nervoasă ori tristă.
La două săptămâni odată poate să-şi viziteze tatăl şi ea se bucură
dinainte de aceste ocazii. Însă nu poate să se bucure din plin,
deoarece ştie că trebuie să plece de la el. Ii este milă de tata,
pentru că, la fel ca mama, este trist şi abătut. Aşa că nu-i
pomeneşte de mama, iar mamei nu-i vorbeşte de tata.
După o astfel de vizită simte şi mai apăsător lipsa lui tati.

Dar, nu poate vorbi despre asta cu mama. Mama crede că vizitele
la tata nu-i fac bine Veronicăi, pentru că după ele fetiţa este parcă
altfel. Nu înţelege că Veronica este abătută şi respingătoare
pentru că este nevoită să-şi ascundă dorul după tati.
Fratele nu pare a fi efectat de divorţul părinţilor. Tati nu-l
mai cicăleşte cu temele. A devenit mult mai generos şi cu banii
de buzunar.

După o astfel de vizită Veronica stă tristă pe o bancă din
parc. Se gândeşte oftând la tata. Dintr-odată lângă ea se aude o
voce:
-Cum poate ofta atât de trist o fetiţă într-o după masă atat de
strălucitoare?
Vesonica îşi ridică privirea şi se întâlneşte cu privirea
binevoitoare a unei doamne micuţe şi durdulii. Inainte să poată
răspunde, micuţa doamnă continuă:
-Hai să mă prezint: sunt îngerul tău păzitor.
Veronica este convinsă că doamna îşi bate joc de ea,
deoarece îngeri păzitori exista doar în poveşti şi oricum nu arată
ca doamna aceasta micuţă şi durdulie. Pare cunoscută, dar
nicicum nu seamană cu un înger păzitor.

Micuţa doamnă grăsuţă râde şi când râde faţa i se rotunjeşte
şi mai tare, ochii îi lucesc veseli.
-Sigur ca tu ţi-ai imaginat că îngerii păzitori sunt goi şi au
aripi, aşa cum sunt pictaţi şi în biserici. Ingerul păzitor este un
duh bun şi de obicei nu are forma. Dar dacă este necesar să se
arate, atunci ia forma unui om care a murit deja, dar de care vă
leagă încă iubirea. Eu mai demult am fost îngerul păzitor al
bunicii tale, mama tatălui tău. Aş vrea să te ajut aşa, cum te-ar fi
ajutat ea, dacă ar fi trăit.

Veronica abia acum îşi dă seama de ce i s-a părut atât de
cunoscută micuţa doamnă durdulie. Bunica Veronicăi a murit din
păcate atunci când ea era încă în faşe, aşa că n-are de unde să-şi
amintească de ea. A văzut multe fotografii, dar ea şi-a format
propria imagine despre bunica şi de multe ori discută cu ea în
minte. Ce interesant, că micuţa doamnă grăsuţă nu seamană atât
cu bunica din fotografii, ci mai mult cu bunica din imaginaţia ei.
-Oftatul tău trist m-a adus aici. Am apărut. Ştiu ce dureros e
pentru tine că părinţii trăiesc separat. Mai rău e că tu eşti
tamponul dintre tata şi mama. Nu poţi vorbi cu mama despre tata,
nici cu tata despre mama şi nu poţi să le arăţi cât de mult îl
iubeşti pe celălalt. Crezi că i-ai supăra şi i-ai face geloşi.
Important este ca tu să fii bucuroasă, deoarece pe tine amândoi te
iubesc şi nu-i vei pierde niciodată. Dacă tu te bucuri se vor
bucura şi părinţii şi li se va stinge gelozia. Hai să ne plimbăm şi
să discutăm putin! Poate ne va veni ceva în minte ce putem să
facem să nu-ţi fie aşa dor de tata.

Micuţa doamnă durdulie o ia de mână pe Veronica şi
pornesc într-o plimbare prin parc. Povesteşte Veronicăi că tati n-a
fost tocmai un copil ascultător, de multe ori s-a încăpăţânat şi
făcea multe poante. Ingerul bunicii ştie tot felul de întâmplări
despre tata. Povesteşte şi despre dulăul vecinilor, Lăbuş, pe care
tata, copil fiind, îl ducea adesea la plimbare. Ii plăcea câinele şi a
fost cel mai bun tovarăş de joacă pentru el. Tati a plâns mult când
vecinii s-au mutat şi l-au luat cu dânşii pe Lăbuş. Mult timp nu
şi-a putut învinge tristeţea. Bunica l-a ajutat să se resemneze: în
fiecare seară i-a povestit câte o poveste despre Lăbus, dulăul
mare, negru şi flocos, astfel încât măcar amintirea a rămas
copilului.

Veronica asculta cu atenţie povestirea micuţei doamne.
Râde când vine vorba de poantele lui tati, dar cel mai mult îi plac
întâmplările cu Lăbus. Niciodată nu-şi putea imagina cum a fost
tati când era mic. Devine mai veselă în timp ce discută despre
tati. Şi află atâtea lucruri noi depre el. Acum îl simte foarte
aproape, simte ca aparţin unul altuia. Parcă a luat vântul tristeţea
ei.
-Ştiu cum pot să te ajut, spune micuţa doamnă grăsuţă. Cam
aşa vom proceda cum l-a ajutat bunica ta pe tati atunci cănd îi era
dor de Lăbuş. Dacă în gând îţi poţi relua întâmplarile despre el,
atunci te vei simţi foarte aproape de el şi nu-i vei simţi atât de
mult lipsa.
-Dar mie nu-mi poveşteste nimeni despre tata, se plânge
Veronica.
-Cum să nu! Orice este în legătura cu el, orice loc, orice
obiect la care ţine, orice persoană îţi poate vorbi despre el. Poate
Maria Dorina Paşca
că nu auzi cu urechile, dar imaginaţia te va ajuta. Să ne gândim
numai!
-Ştiu deja! stigă Veronica cu bucurie. Tati are un breloc cu
un cristal de munte. Dacă bate soarele, străluceşte în mii de
culori. L-a cumpărat într-o excursie în Tatra. Bunica s-a născut în
munţi, de aceea mergeam pe acolo. Tata obişnuia să spună că
acest cristal îi aduce aminte de bunica, pentru că ei îi plăceau
pietrele frumoase. De mult timp el poartă un alt breloc. Acesta cu
cristalul este într-un sertar cu lucruri care nu se mai folosesc. Il
voi ruga să-mi dea mie brelocul. Cândva a fost foarte important
pentru el, aşa că acest obiect îmi va putea povesti multe despre
tata, despre bunica şi despre vacanţele noastre împreună.
-Ce idee genială! Văd că ai înţeles la ce m-am gândit. Vei
vedea că nu va mai fi atât de dureror dorul de tata pentru că te va
ajuta cristalul să te simti foarte-foarte aproape de el. Of! Ce
repede trece timpul! Acum trebuie să-mi iau rămas bun de la tine.
-Mă părăseşti? Te rog, nu pleca! o roagă Veronica speriată.
-Cum poţi să crezi că te părăsesc? Ştii bine că sunt îngerul
tău păzitor şi sunt mereu lângă tine. Imi vei simţi prezenţa, chiar
dacă nu mă vei putea vedea sau atinge ca acum. Imaginează-ţi ce
înghesuială ar fi pe pământ dacă fiecare înger s-ar întruchipa şi
aşa ar rămâne, spune zâmbind micaţa doamnă grăsuţă şi strânge
mâna Veronicăi.
-Ssss, a şi dispărut! Veronica simte încă strânsoarea caldă a
mâinii ei şi zâmdetul voios şi drag parcă ar învălui-o.
La următoarea vizită la tata, Veronica îl roagă să-i dea ei
brelocul cu cristal.
-Vreau să am ceva care să-mi amintească mereu de tine,
explică Veronica.
Tata se bucură foarte mult, caută prin sertar, găseşte
brelocul, îl ia în mâna lui mare şi puternică, apoi strânge în palmă
şi mâna Veronicăi
-Vezi, acum îmi pun toată dragostea mea pentru tine în acest
cristal şi o închidem cu mâinile noastre împreunate. Poţi să ştii
întotdeauna că noi aparţinem unul altuia. Şi eu îţi sunt aproape.
Veronica în timpul zilei ţine brelocul agăţat de cordonul
pantalonaşilor, iar noaptea şi-l pune sub pernă. Când îi este dor
de tata îl ia în mână, îl ţine în razele soarelui, se minunează de
mulţimea de culori şi îşi povesteşte întâmplări despre tata.
Câteodată i se pare că aude vocea micuţei doamne grăsuţe şi este
convinsă că ea este cea care-i şopteşte frumoasele poveşti de
consolare despre tata..

 

[Povestea Terapeutica-Maria Dorina Paşca]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Please wait...

Vrei sa fii la curent cu cele mai noi cursuri/evenimente?

Avem nevoie de email-ul si de locatia ta.